Propunere

De azi mi-am propus să greşesc cât pot de mult. Să greşesc în prostie. Cu tupeu, fără teamă de penibil, să mă arunc cu capul înainte. Vreme de vre-o două luni, să zicem. După care vreau să văd cu ce am rămas din toată povestea asta. În cel mai bun caz, nu cu o exmatriculare şi cu o părăsire în sălbăticie.

De ce nu-mi place Eminescu

Mai nou pentru că lait-motivele sale, aşa de ridicate în slăvi, de faţadă, cu lebăda trecând pe ape, printre trestii să se culce, le-am găsit într-un sonet Shakespearian.

Pentru că eu i-aş ierta acuzele aduse de Manolescu în Istoria critică (am tocit-o pt. olimpiadă) de rasism şi alte obsesii, dacă ar avea nişte poeme geniale. Sau măcar până la genunchiul laudelor care i se aduc.

Pentru că a devenit un brand.

Pentru că încă mai există ofiliţi care îl găsesc unicul la care se pot raporta.

Pentru că atâţia alţi scriitori zac sub umbra sa, ca a unui nuc bătrân, având parfum mult mai bogat şi variat (ape vor seca în albie şi în locul îngropării sale vor creşte bla bla bla). Zac în aproape anonimat valori mai mari.

Îl apreciez pe Eminescu aşa cum ar trebui apreciat un reprezentat de seamă al unui curent literar. Şi atât.

P.S: Parte dintre sonete mi se par din ce în ce mai tari, Shakespeare tot mai genial (o să zici uh, mare noutate. Pentru mine e, că sunt mai reticentă în faţa vechiului). La examen o să fac un jam session de sonete cu Andreea D., şi culmea e că abia aştept.

Goodbye, blue sky

"Ninge astăzi pentru tine muntele e alb de nea..." Iubesc zăpada, am iubit zăpada, nu voi mai iubi niciodată zăpada. Pentru că e frig, pentru că iau Paracetamol de fiecare dată când beau apă, pentru că mâine începe şcoala şi pentru că mă simt mâncată de câteva detalii, mai ceva decât de rugină. Mi s-a luat de toţi şi de toate. Vreau doar să mă închid în bârlogul meu cu cele câteva persoane la care ţin şi care ţin la mine, cu care să pot să spun orice fără să mă tem că cine ştie ce iese apoi. Partea proastă aici vine. Că unele sunt departe. Prea departe. Şi unde e boom-ul ăla de fericire calorică despre care scrie în horoscop că e inclus în 2010? S-ar putea să ne vedem la teatru după jumătatea lunii. Jucăm iar Sânziana şi Pepelea. Voi anunţa mai multe pe blog de îndată ce aflu. A smile for a frosty day :)

Lucruri care incep sa se aseze

Ai mei m-au dat disparuta, de miercuri sunt la Corina, si tot n-as pleca. Azi am plecat sa alergam, si pana in parc, ne-am decis sa mergem pe jos, pe niste scurtaturi numai de ea stiute.

Siiii... Magie! In nici 20 de minute am ajuns pe niste stradute pline de mocirla, care scoteau sunete ciudate, cu doi caini binevoitori langa (*pe) noi. Pe de-o parte voiam sa tip, Corina imi facea semn sa tac, fobia mea de caini imi zguduia picioarele, voiam sa plang. Am scapat intr-un final, si am reusit sa ajungem la un cimitir, stiam ca prin zona aia puteam iesi pe bulevard. Eu cu ochii in patru dupa caini, ea cu ochii in patru dupa oameni. E putin cam mizantropa :)). Langa cimitir, niste tanti cu flori in mana, tipologia vaduva neagra-ne opresc: Nu va suparati, n-ati vazut niciun mort pe aici prin zona? Noi: Nu chiar... Ele: Dar de unde veniti, mai in fata, totusi, n-ati vazut nimic? Noi: Doamna, nici noi nu stim de unde venim, sa fim sincere. P.s: ne ratacisem

In ultima vreme n-am mai facut nimic remarcabil, ceea ce ma introduce automat in stand-by. Abia astept sa incepem iar repetitiile, si chiar si scoala. Mi-e dor de multe si vreau sa dau la o parte si mai multe.

Free hugs everyone!!!

Fetiţa cu o mie de riduri

Ştiţi sentimentul acela în care ai impresia că înţelegi totul, că eşti acolo, dar nu eşti în stare să exprimi în cuvinte nimic din ceea ce eşti în momentul respectiv? Să ţi se pară atât de simplu încât rămâi mut. Cam asta m-a încercat astăzi vizitând-o pe Nora Iuga, Fetiţa cu o mie de riduri. Şi mi-a şters impresia cum că noul val e ultra-mega-inovator, dar mi-a confirmat faptul că poeta e atât de tânără! Vocea din interviuri e tot una cu vocea care cu ironie, căldură, joc şi gravitate îşi spune povestea. Tare m-aş întreba, să fie Nora atât de prezentă în ceea ce scrie, sau poezia să fie atât de prezentă în Nora, încât nu mai ştii unde se termină poetul şi începe omul? Am deschis cartea. Voiam să zic postmodernism. Mi-am dat o palmă peste gând. Voiam să zic suprarealism. Mi-am mai dat o palmă. Am zis frumos şi cu asta am încheiat povestea.

Lucruri

Există lucruri de care te poţi salva şi singur. Chiar dacă pare greu la început, însă uşurarea finală e un argument suficient pentru a încerca. Ştiţi ce e nasol? Că pe zi ce trece, descoperi în cine să NU ai încredere şi pe cine să NU te bazezi. Iar eu credeam, de vreo 16 ani încoace, că e invers.

Nora Iuga

Noul blog al scriitoarei Nora Iuga: http://noraiuga.wordpress.com/ Pentru cine nu știe cine e, să dea un search, o să vă placă ce găsiți. :)

Dan Puric sau bittersweet feeling

_____Incredibil, dar Dan Puric a venit cu un spectacol la Buzău. De fapt, trupa sa.

_____N-am citit Cine suntem şi nici Omul frumos, deşi zac în raft, împrumutate de aproape un an de la Raluca. Dar m-am dus tare curioasă, în intenţia de a vedea "brandul" Dan Puric, teatrul non-verbal pe care îl urmărisem la televizor. Înarmată cu un pix şi câteva foi mototolite-şerveţel, eram gata să-mi notez gândurile abstracte ce m-aşteptam să se activeze la vederea piesei.

_____Începe. Vre-un sfert de oră de imitaţii, în stilul mult-cunoscut de pe la Te.Ve, un fel de elogiu-semnal, prin care actorul vrea să sublinieze faptul că i se închide gura, adesea, că e văzut cu superficialitate, etc.. De notat umorul şi ironia cu care făcea toate astea (ar fi fost culmea să devină melodramatic!) Mai-mai să mă declar dezamăgită. Norocul lor că au renunţat şi au trecut la muzică, imagine, mişcare. Entuziasmul meu creştea şi aşteptam continuarea poveştii. Dar nici asta nu a ţinut mult. S-au ales soluţii facile şi comerciale pentru atragerea publicului. Spectacolul în sine a fost o serie de flashuri, semnale de alarmă ce vizau condiţia societăţii de azi, dar şi acestea doar punctate, iar apoi părăsite.

_____Parcă aş fi aşteptat mai mult. Parcă aş fi vrut să văd... Povestea. Climaxul. Oscilaţia de fragmente, demonstraţii de teatru non-verbal, şi mini-scenete tragi-comice, nu a fost neapărat un lucru rău, publicul a fost câştigat şi atmosfera decentă, deşi la început s-ar fi anunţat cam deranjantă.

_____Ceva probleme de sunet, şi parcă pe undeva, părăsit scopul artei pentru dorinţa de a promova idei şi comportamente. De acord, însă a lipsit fiorul acela, senzaţia că ai văzut un spectacol, şi nu un colaj.

_____Per total, am plecat cu o senzaţie contrară, datorată poate şi finalului, mai mult decât interesant. Şi am mai plecat şi cu senzaţia că ARTISTUL e un personaj distinct OMULUI PUBLIC. Iar din spectacolul văzut azi, parcă a fost mai mult Puric-om public şi "curent social" (impropriu zis dar nu găsesc alt termen), decât Puric-artist.

A doua mea casă- ceainărie

Ieri am mers în Ceainăria noastră dragă, entuziasmaţi ca de obicei. Dar n-am găsit decât o mare dezamăgire. Această gheishă, cam rudimentară, şi-a pierdut tot farmecul şi aliura orientală.

Păi cum, soro, să strângi toţi cocalarii întru tine? Aşa se face mai nou? Şi un frig, mai ceva decât la Capul Nord. La baie chiuvetele plângeau cu apă rece ca gheaţa. Chelnerul avea un chip splendid şi remarcabil, mai ceva decât fantomele din paranormale. După ce că a încurcat comenzile, şi când i-am zis asta, a dispărut subit, apoi a mai şi bătut greşit bonul, punând, desigur, preţuri mai mari produselor.

În momentul ăla aveam 2 opţiuni:

1.Încercam să-l ucidem prin metode gen: Tu îi pui piedică, eu îi bag furculiţa în nas, Ada îi dă cu scrumiera în cap, şi îl ducem şi la şefu' mamei lui.

2.Renunţam la ideea de ceainărie.

Cum sunteeem nişte finuţi, am dispărut de acolo, iar azi am schimbat locaţia (nu prea departe, ci la mult mai neinteresantul parter.

Azi am vrut să sun pe cineva cu care nu am mai vorbit de mult. Am sunat-o, într-un final, pe Ioana. N-a răspuns. Apoi văd că mă sună (specific că eram într-un grup de vreo 7 oameni), răspund şi încep să vorbesc. Desigur, nimeni nu zicea nimic la capătul celălalt al firului, pentru că fusese un beep. Râsete, râsete, şi apoi am vorbiiit o grămadă de vreme, în timp ce restul spunea bancuri.

Felicitări pt. calificarea la Naţională la Engleză, my JoAnne!!!

P.S: Treceţi şi pe la CooPix.

Are cineva un strop de răbdare şi pentru mine?

Îmi vine să îi împuşc pe toţi, şi toate!!!

Cum frate, cum?

Cum, că mă apucă plânsul?!

Am nevoie de timp şi de spaţiu!

Am, de fapt, nevoie de oameni, care să-mi schimbe impresia cum că (virgulă) creierele au murit, şi dau petreceri în purgatoriu. Să văz şi eu într-un fel sau altul că nu-i un-cool să ai suflet şi să te ducă şi capul. Să fii cald şi uman. Şi rău câteodată. Şi să pricepi, dracului, o propoziţie simplă, să ştii CE faci, şi nu, la final, când te întreabă cineva despre produsul finit, tu să nu ştii să-i zici nimic despre el.

Sunt într-o criză existenţială- nu pot să scriu nimic, mă simt legată şi amorfă.

Am nevoie de spaţiu!!!

Am nevoie de spaţiu!!!

Am nevoie de spaţiu!!!

Mulţumesc oamenilor care încă mă mai suportă, împreună cu toate crizele mele explicabile dar nu scuzabile, în special Ralu, Cori şi Dex.

Şi CooPicşilor, Ada, Andreea, Teo, Cori şi Dex

Repetiţii mâine, lene azi

La ora asta, sunt iresponsabilă. M-am îndrăgostit de Inimi Cicatrizate şi nu îmi pasă că mâine am ceva responsabilităţi pe cap. Măcar am dat print textului, că în rest...

Cu toate astea pretind ceva disciplină mâine, şi îmi cer scuze anticipat bunilor prieteni pentru cazul în care mă voi isteriza uşor la vederea stării lor, posibile, de sictir.

Viaţa îi dură, cu laptopul în braţe, iar papagaliţa mea No Name a adormit în bolul de mâncare. Sunt înconjurată de o mulţime de perne, hârtii, şi maşina de cusut pe care am cărat-o până aici, şi încă nu am folosit-o. Foile zac împrăştiate prin pat, plapuma într-un colţ cu sticla de apă minerală peste ea, iar eu stau greceşte (a se citi zac,- mai ceva decât foile) şi mi-e silă şi să mă învelesc.

Astfel se desfăşoară o noapte din viaţa omului EU, care nu a mai scris nimic de ceva zile bune şi se simte stingherit.

Oameni de va(r)ză

Cei ce par mai stimabili şi integrii sunt ca merele din Copiii de la 402: stricaţi. Corectitudine? Dă-i cu vrăjeala pe mai departe!

Am aflat de vreo 3 ori că am 20 de ani, alţii şi-au zis asta doar în gând sau au discutat între ei, unii m-au confundat cu vreo profă, şi o singură persoană mi-a zis că îmi arăt cu adevărat vârsta.

După ce am vorbit puţin, unii mi-au zis că par a fi mai mare decât sunt, alţii că gândesc matur, alţii că sunt altfel, că sunt nu ştiu cum...

O fi bine, o fi rău... Am avut momente în care mi-aş fi dorit să mă pot refugia în mulţime. Ştiţi de ce?

Pentru că emoţional, sunt pe la etapa de 11-12 ani :)). Mai ales când stau de vorbă cu ăştia mici care încă nu leagă bine cuvintele, dar îşi pun nişte probleme incredibile...

Io, Gica Dura, încă nu ştiu nici cum ar trebui să mă port cu tine,

nici ce ar trebui să-ţi spun,

nici cum ar trebui să vorbesc, dacă dau la o parte subiectele mele veşnice de interes gen teatru, literatură, vise, idei trăznite şi altele, inaccesibile tuturor.

Dacă schimb placa, parcă nu mai sunt... Acolo. Dar câteodată, din ce în ce mai des, nu îmi pasă.

Cum să fii penibil faţă de tine însuţi:

1. Să te simţi în plus.

2. Să te simţi în plus când nu eşti în plus.

3. Să nu te simţi în plus când eşti în plus.

4. Să fii degeaba sau

5. Să ai logoree când întâlneşti pentru prima dată un om.

6. Să ai logoree, să te împiedici, să te ridici şi să râzi ca boul.

7. Să dormi până la 12, cu întreruperi, când sună telefonul, răspunzând ca şi când ai fi demult treaz.

8. Să nu mai ţii minte ce ai vorbit la telefon, tocmai când xulescu te întreabă.

9. Să juri că peste 5 minute închizi pcul.

10. La două ore după cele cinci minute, să fii mai activ ca niciodată pe facebook.

Dali

Nu reuşesc să mă ridic din pat ca să plec la şcoală. Sictirul mă învăluie şi mă cucereşte. Dar să vă spun despre Dali. E imposibil să nu fi auzit, măcar, de el!

Nu mai ţin minte cum l-am descoperit, dar în vacanţa ce trecu mi-am dezvoltat o pasiune absolut nebună pentru tot ce înseamnă el, ca om şi mai ales ca artist.

De la cumpăratul şi devoratul Jurnalului unui Geniu, căutat şi văzut tablouri mai celebre de-ale sale, văzut filmul lui Bunuel, şi plictisit o clasă întreagă, discutând cu proful (super tare omul!) despre Dali şi nu numai, în toamnă am reuşit să pun mâna pe două enciclopedii imense pline cu toate picturile sale. Absolut toate!

Interviurile de pe youtube au fost şi ele maltratate. Omul ăsta e fascinant, şi deloc nebun. Mi se pare mai lucid decât toţi ceilalţi la un loc. Doar că el... A găsit reţeta. Reţeta refugierii într-o nebunie aparentă.

Arhicunoscuta "Persistenţa memoriei"

Dali deţine adevăruri. Adevăruri pe care nu suntem încă pregătiţi să le înţelegem.

Ca tehnică şi ce vreţi voi, nu mă pricep să îi critic opera, însă ideea şi impactul vizual (dincolo de anumite elemente dinadins folosite, cum ar fi cele scatologice, pentru care nu a făcut atât o obsesie, cât a găsit în ele un mijloc de protest) fac toţi banii. Dali a ştiut să se joace cu minţile publicului său. Şi de fapt cu minţile tuturor. I-a lăsat pe toţi să creadă că poate fi orice, şi a îndrăznit să-şi afişeze, ba chiar să-şi promoveze, latura "nebună" existentă în fiecare artist.

Examen

Toată ziua asta a fost idioată. Punct. Urăsc, urăsc, urăsc. Asta e tot ce am acum în cap. Decât la şcoală, mai bine... Dar... Nu e timpul pierdut! Nu e timpul pierdut să închid calculatorul.

Numai zece dintre anomaliile mele şi bonus, examenul de mâine la actorie

Am primit o leapşă de la Raluca. Chiar ieri, când Corina, Ada şi Dex au rămas la mine, le spuneam că nu ştiu cum mă mai suportă Raluca. Eu m-aş fi luat la bătaie demult. Pentru că sunt o fraieră de atât de multe ori, şi mai ales faţă de ea! Pentru că îmi doresc atât de mult acel... altceva, încât uit că am alături un ceva clasic, dar minunat.

Dar mai bine să trec la leapşă... Nici nu ştiu cu ce să încep.

1. Am două stări naturale majore: entuziasmul şi energia exagerate, şi melancolia şi tăcerea obsesive.

2. Câteodată n-are nimeni loc de ideile mele, altă dată mă simt aproape jignită când mi se cere părerea (adică în momentele alea de interiorizare totală)

3. Deşi cunosc destul de bine omul în general, şi intuiesc semnificaţia anumitor comportamente, mă las cu voie manipulată şi şantajată emoţional de anumite persoane (pe mâna cărora merg, sau uneori din lenea de a argumenta împotriva lor)

4. După o perioadă lungă de oboseală şi stres, mă închid în casă. Şi zic că nu mai vreau să ies măcar două zile. Anulez tot. Adesea, înainte de ora 19 încep să dau telefoane, că simt că mor de plictiseală şi am nevoie să ies.

5. Sentimentele mele sunt yoyo. Urăsc la maxim persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Asta pentru câteva minute. Şi apoi mă interesez ce mai fac, şi apoi îmi e dor de ele. Etc.

6. Mă plictisesc de oamenii cu care îmi place cel mai mult să stau, dacă stau cu ei prea mult. Adică, după vreo câteva zile stat încontinuu cu cineva, oricine ar fi, i feel like i need a break. Şi după două zile, îmi e dor de zilele alea în care stăteam împreună ;))

7. Mă ataşez muuult prea repede de oamenii cu care simt că rezonez şi mă gândesc la binele lor, de multe ori le iau apărarea din exces de zel, şi tot eu pic prost.

8. Îmi place să scriu aşa de tare, încât încerc să fac dezintoxicări doar ca să îmi demonstrez că nu pot să mă las.

9. Îmi găsesc defecte în orice fac. Înainte ăsta era un dezavantaj. Dar acum le găsesc, şi le înlocuiesc cu ceva mai bun.

10. N-am încredere în mine, dar ştiu că voi reuşi. E un gând tare ciudat, huh? I'm kinda freak!!!!