Sâmbătă. Brăilă cucerită de ceaţă, străzi aproape pustii, o faleză de care m-am îndrăgostit iremediabil şi... Teatrul Maria Filotti.
Să văd măcar una dintre piesele lui Radu Afrim făcea parte din „to do list” pe anul acesta. Acum sunt sigură că voi începe să „persecut” fiecare reprezentaţie, să colind ţara, în limita posibilităţilor, după piesele Maestrului. De ce maestru? Păi să vă povestesc.
Sufletul. Puncte de veghere
Tarirarirara...
Un hohot de râs la adresa situaţiei societăţii de astăzi, care se clădeşte pe cadavre.
O soţie aparent afectată, ce în realitate simte eliberare, o „bocitoare plătită” ce îşi are propriile interese şi care demonstrează că şi din moarte se pot face bani, falşi prieteni care găsesc prilej de distracţie în orice împrejurare, pe scurt, un circ sub cupola morţii.
Personajul care patronează rămâne, însă, Sufletul care, neputând a trece vama „fără bani”, rămâne în mijlocul întâmplărilor. Să fie doar o pură coincidenţă viscolul care trânteşte uşa oridecâteori extazul din jurul mortului e aproape de a atinge paroxismul?
Singurii pierduţi în vacarm sunt copiii, care privesc totul cu o naivitate aparentă. Pierduţi în lumi proprii, cu o rutină care îi individualizează şi uneşte totodată, încearcă prin mijloace destul de bizare să accepte mediul din care fac parte şi să se adapteze. Surpriza a constituit-o, pentru mine, evoluţia lui Dobrich, care ajunge, dintr-o fiinţă impersonală, într-un seducător, care o atrage pe Nadeshda. Să fi fost aceasta calea eliberării frustrărilor sale, create de lipsa unor repere morale?
Ai fi tentat să uiţi de prezenţa trupului mort şi de conjunctura întâmplărilor- priveghiul- sorbit de o comedie de moravuri uşoare, vivace, care prezintă şabloane comportamentale contemporane. Am tresărit când câte un detaliu îmi amintea că totuşi, undeva în planul secund, un om mort stă atârnat pe un scaun.
Păreri aruncate în treacăt despre viaţă şi moarte şi oameni care nu mai pot să se regăsească nici măcar pe sine, decât în măşti şi instincte.
Abia la final, când sunt redate frânturi din atmosfera de familie, caldă, pliabilă pe scenele de tandreţe din propriile noastre vieţi, se confirmă faptul că dispariţia tatălui vine ca o schismă în normalitatea cotidiană. De aici, pentru fiecare, destinaţia poate fi una fericită sau nu.
Cred că de-asta reuşeşte Radu Afrim să îşi câştige publicul: Pentru că face ceea ce spune şi Shakespeare: Pune lumii oglinda în faţă, într-un mod, desigur, metaforic. Aşa că fiecare ne regăsim frânturi din noi înşine sau din apropiaţii noştri în unele reacţii şi situaţii scenice.
În afara decorului, cu care făcusem cunoştinţă mai înainte, pe net, stilul de construcţie al piesei a fost pentru mine o noutate. Complexitatea sublimată în simplu, dar niciodată banal, planuri multiple de joc, spectacol de imagine şi poezie.
De multe ori am simţit că piesa mă aduce undeva pe marginea prăpastiei, tensiunea părea că va evolua până la patetic, dar fiecare moment a ştiut să îşi păstreze forţa, să se desăvârşească într-un mod autentic. E una din puţinele piese care mi-au captat atât mintea, cât şi sufletul.
Pot să spun că experienţa mea de spectator nu e colosală. Piesele ajunse în Buzău n-au fost de fiecare dată cele mai bune. Şi nici cele vizionate prin alte locuri. Dar pot afirma fără jenă că spectacolul lui R. Afrim a fost primul în care nudului i-a lipsit integral vulgarul, în care am văzut oameni dezbrăcaţi, dar nu goi.
Neapărat trebuie să revăd piesa. Neapărat trebuie să urmăresc tot mai mult din aceste minuni ale teatrului românesc.
Latter edit: Am găsit cronici pe net. Am găsit alte puncte de ve(gh)dere. Ale unor oameni care ştiu despre ce vorbesc. Şi mi-am dat seama de multe lucruri pe care nu le observasem. Mi-am dat seama încă o dată că am nevoie să revăd piesa.
